Paralizie cerebrală — Nu este ceea ce îți imaginezi.

„Paralizia cerebrală” este un termen blocat automat de mulți părinți implicați. În înțelegerea tradițională a multor părinți, „paralizia cerebrală” înseamnă „deficiență intelectuală ireversibilă și tulburări de mișcare fizică”. Deci, este chiar atât de înspăimântătoare paralizia cerebrală? Nu există cu adevărat nicio modalitate de a îmbunătăți paralizia cerebrală?

Concepție greșită 1: Ce este paralizia cerebrală?

Paralizia cerebrală se referă la un sindrom neprogresiv de leziuni cerebrale cauzate de diverși factori în perioada prenatală până la neonatală, până la o lună după naștere. Se manifestă în primul rând ca paralizie a membrelor, inclusiv tulburări motorii centrale, tonus muscular anormal, posturi de mișcare anormale și anomalii reflexe. În plus, paralizia cerebrală însoțește adesea alte tulburări ale funcției cerebrale, cum ar fi dizabilitățile intelectuale, epilepsia, tulburările de vedere, strabismul și nistagmusul. De asemenea, poate implica pierderea auzului, tulburări de limbaj, deficite cognitive și anomalii de comportament.

Este crucial să rețineți că, pentru majoritatea pacienților cu paralizie cerebrală, principalul simptom este mișcarea restricționată. Această distincție este vitală în timpul copilăriei. În primii unul sau doi ani de la naștere, este dificil să se stabilească dacă dezvoltarea intelectuală este normală, ceea ce face ca mulți părinți să rateze perioada optimă de aur pentru prevenirea și tratamentul paraliziei cerebrale.

Concepție greșită 2: Cum este diagnosticată paralizia cerebrală?

În prezent, orice diagnostic imagistic singur (inclusiv ultrasunete, CT și RMN) nu poate confirma paralizia cerebrală. Diagnosticul trebuie să se bazeze pe simptomele clinice ale tulburărilor motorii. Acest lucru se datorează faptului că orice diagnostic imagistic arată un instantaneu al creierului la un moment specific, indicând unde există leziuni cerebrale; cu toate acestea, nu poate prezice dacă această leziune va duce la anomalii de dezvoltare a creierului și, în cele din urmă, va duce la paralizie cerebrală.

Diagnosticul de paralizie cerebrală depinde în primul rând de manifestările clinice. Manifestările clinice implică observarea celor cinci indicatori motorii majori la bebeluși: abilitățile motorii grosiere, abilitățile motorii fine, exprimarea limbajului, dezvoltarea cognitivă și abilitățile de comunicare. Rapoartele RMN menționează adesea fenomene precum hemoragia cerebrală, înmuierea țesutului cerebral și anomalii de dezvoltare, dar aceștia nu sunt indicatori de diagnostic pentru paralizia cerebrală. Un diagnostic definitiv necesită medici specializați să combine istoricul medical al copilului și simptomele clinice.

Concepție greșită 3: Când poate fi diagnosticată paralizia cerebrală?

Mulți bebeluși care suferă de hemoragii cerebrale la naștere sunt rapid etichetați ca având paralizie cerebrală. Paralizia cerebrală se referă la o afecțiune în care abilitățile motorii ale bebelușului încetează să se dezvolte. Cu toate acestea, creierul uman este un organ remarcabil, în special creierul unui copil, care suferă o dezvoltare rapidă în primii trei ani de la naștere. Cu ghidare proactivă de reabilitare, creierul are o anumită capacitate de reparare și compensare.

Prin urmare, un diagnostic definitiv de paralizie cerebrală trebuie pus doar atunci când copilul are cel puțin doi sau trei ani. În timp ce unii bebeluși pot prezenta simptome de paralizie cerebrală după vârsta de un an, aceste simptome nu sunt fixe sau neschimbabile. Cu alte cuvinte, bebelușii cu antecedente de hemoragie cerebrală la naștere sunt considerați a fi expuși unui risc ridicat de paralizie cerebrală, gradele mai mari de hemoragie indicând un risc mai mare. Astfel, acești bebeluși sunt clasificați ca fiind cu risc ridicat, mai degrabă decât diagnosticați definitiv cu paralizie cerebrală.

Concepție greșită 4: nu se poate interveni cu paralizia cerebrală.

Din păcate, dacă un bebeluș este diagnosticat cu paralizie cerebrală la vârsta de doi sau trei ani, tehnologia medicală actuală nu o poate vindeca. Cu toate acestea, utilizarea anumitor tratamente de susținere și metode de reabilitare poate atenua o parte din suferința cauzată de paralizia cerebrală, poate îmbunătăți semnificativ funcțiile motorii și poate îmbunătăți calitatea vieții.

Pentru grupul cu „risc ridicat”, cercetările din ce în ce mai mari au arătat că intervenția timpurie, în special inițierea în timp util a reabilitării motorii standardizate și a intervenției chirurgicale proactive de modulare a funcției cerebrale, are un efect reparator clar asupra leziunilor cerebrale la copiii afectați.

Tratament cuprinzător care combină chirurgia stereotactică și antrenamentul de reabilitare.

Cercetările medicale actuale au descoperit și confirmat că antrenamentul standardizat timpuriu de reabilitare poate ajuta la repararea funcției creierului. Antrenamentul de reabilitare și repararea creierului sunt complementare; antrenamentul adecvat asigură stimularea pozitivă a creierului, promovând plasticitatea și repararea acestuia. Pe măsură ce integrarea creierului se întărește, acesta accelerează procesul de reabilitare și cu cât începe mai devreme acest antrenament, cu atât mai bine. Tratamentul chirurgical, în special intervenția chirurgicală de modulare a funcției cerebrale (chirurgia stereotactică), poate aborda problemele paraliziei membrelor pe care antrenamentul de reabilitare nu le poate îmbunătăți, cum ar fi tonusul muscular ridicat, spasmele musculare și disfuncția motorie.

Mulți copii cu paralizie cerebrală spastică au corpuri care rămân într-o stare de tensiune ridicată pentru perioade lungi, ceea ce duce la scurtarea tendoanelor și contracturi și deformări articulare. Ei merg adesea în vârful picioarelor și, în cazuri severe, pot prezenta paralizie sau hemiplegie la ambele membre inferioare. În acest moment, accentul tratamentului ar trebui să fie pe un tratament cuprinzător care combină chirurgia stereotactică și reabilitarea. Tratamentul chirurgical nu numai că îmbunătățește simptomele deficienței motorii, ci și pune o bază bună pentru antrenamentul de reabilitare. Antrenamentul de reabilitare postoperatorie consolidează în continuare efectele intervenției chirurgicale, promovează recuperarea diferitelor funcții motorii și în cele din urmă atinge obiectivul de îmbunătățire pe termen lung a calității vieții.